Post 29 aprilie 2014

Teoretic, am intrat in viata ei cand avea 7 ani, 3 luni si 17 zile, desi textul de prezentare e ” > cu 7 ani jumate”. Ea, din surse (ne)sigure, si-ar fi dorit aceasta intalnire: “Voi v-ati luat masina! Da-o incolo! Vreau o surioara!”… Hm… anii ce au urmat… pot pune, lejer, la indoiala autenticitatea dorintei de mai sus! Autoritatea (auto)proclamata a “tauroacei” nu prea s-a pupat cu firea rebela a “leoaicei”. Dar, ca doua surori iubitoare, am reusit sa dezvoltam o relatie armonioasa! NOT! Acu’ cine citeste afirmatia de mai sus (si ne cunoaste) ma poate acuza, clar, de informatie mincinoasa . So… cum am crescut una alaturi de alta?! Aventura, frateeee, pardon, sorooo!!! Viata ei era perfecta… la bunici. Viata mea era perfecta acasa. Pana cand… au luat-o ai mei acasa… ok… au tarait-o ai nostri acasa… in momentul in care urma sa-si ia in serios rolul de sora mai mare (si nu mai in varsta, deocamdata! :D). He, he… si s-a dat startul. Eu, fata tatei, ea, fata mamei. Eu cu parul balai, ea cu parul negru (si ondulat, pe deasupra- avantaj din prima). Eu, baietoasa si “razboinica”, ea, domnisoroasa si cocheta. Numai ca schema prindea alt contur la deznodamant. Eu, baietoasa si “razboinica” dar cu freza sau/si dosul sifonate (cerere), ea, domnisoroasa si cocheta dar cu palmele infierbantate (oferta). Motive?! Nush’… doar o singura data, una singura, am adunat copchilaria din cartier si am urmarit-o prin tot parcul, in timp ce ea se plimba simpatic cu pr’etenu’. Ca noi urlam de dupa boscheti (ca sa nu ne vada, v-ati prins, nu?!): are sor’mea intalnire!!!, a fost inca un prilej sa-i simt palmele finute, la intoarcerea acasa. Ah… ca-i consumam, zilnic, absolut toata colectia de rujuri (scumpe si rare in vrem’ile respective) creionand aiurea pe hartie, inca un exemplu de “cum sa-ti faci rost de cateva vorbe de dulce si, evident, ”. Si lista poate continua transformandu-se in roman, chiar. Si totusi, in relatia noastra, asa agitata cum a fost ea, au existat urme de iubire. Poza din “imagine” poate demonstra asta. (Ok… fat’ sa nu-mi spui ca Pica ne-a “obligat” sa ne traga in poza pe amandoua, alaturi. Desi… la ce zambet n-am eu… totul e posibil :P) Si au urmat si alte poze in care ne regasim doar noi (p’aia de la mare in care ma tii de cot si arunci flacari din priviri, sa n-o pui la socoteala) si chiar ne-am simtit bine una langa alta. Anii au trecut si am “supravietuit”, amandoua, una in compania celeilalte. Cand viata ne-a pus in fata faptului implinit, am adapostit relatia de surori undeva intr-un loc’sor al sufletului, si rolurile s-a schimbat: ea cu responsabilitatile unui adult, eu cu intrebarile unui adolescent. Ea a devenit doar Dana, eu am devenit doar Ioana. “Jocul” nu mai avea acelasi farmec, dar intr-alt loc’sor ascuns plamadea, incet si sigur, ceea ce avem azi: respectul una fata de cealalta. Si poate ca e timpul sa nu mai lasam relatia de surori de odinioara sa palapaie in speranta si sa ne bucuram ca ne avem una pe cealalta, chiar si-asa: eu, aceeasi baietoasa si razboinica, tu, aceeasi domnisoroasa si cocheta. LA MULTI ANI, SOR’MEA!!!!!! 40 e doar un numar! Poarta-ti varsta cu aceeasi eleganta si frumusete pe care le aveai si cand ne-am cunoscut! Zilele sa-ti fie zambet, iubirea sa-ti cuprinda sufletul, sanatatea sa-ti inunde trupul iar visurile sa-ti cladeasca realitatea. Cred ca cineva de’acolo de sus, rade cu tot sufletul, acum!

P.S. Ok: o poza pen' care o sa-mi primesc cateva vorbe "de dulce"... si poa' si o castana (de dragul vremurilor de alta data! NOT!) Eu cu sor'mea! Eu mi's aia mai tanara, daca nu se intelege :D !

Din categoria: nu tre' sa fie vineri, 13, ca s-o comit ;)

Se facea ca era prin iarna lui 2005, in ajunul Craciunului. Fuseseram invitati, eu si cu Ratuchi, sa petrecem Sfanta Sarbatoare la mosia lui Lucian, sotul vara-mii, undeva in satul Vanatori de pe langa Pascani. Zis si facut. O valijoara cu haine, juma’ de portbagaj cu mancare si, evident, o combina muzicala cu tot cu accesorii (boxe MARI, BOXE mici, microfon pen’ karaoke- ca deh, mi-s toata o artista si trebuia sa ma desfasor ca atare). So… toata “scula” ocupa aproape cealalta jumatate de portbagaj. Am pornit toti patru la drum cu Paulina, masina familiei gazde, un Peugeot patratos da’ confortabil. Am ajuns pe dupa-amiaza… dar n-am tras direct la resedinta de cazare. Ne-am oprit mai intai la casa parintilor lui Lucian, unde, oameni primitori (deh, moldoveni :D), am fost asteptati cu o tochitura cu branza de burduf (de la “mama ei”!), o roata galbena de mamaliga vartoasa, un cavanos cu varza murata stropita cu ulei si piper si, bineinteles, un vin rosu aburind paharul cald. Ca lemnul trosnea in soba nu facea decat sa cuprinda atmosfera intr-o stare de poveste. Dupa ce ne-am ospatat, am mai stat de vorba de una de alta cu gazdele… dar veni vremea cand trebuiram sa purcedem la casa bunicii lui Lucian. Acolo urma sa fim cazati pentru urmatoarele doua zile. Desi in casa respectiva, nu mai locuia nimeni de peste 2 ani, aveam sa descopar o locuinta ingrijita si modesta (un holisor si trei camere dispuse de o parte si de alta a acestuia). Drumul pana la casuta era cumva in panta, iar ulita satului, evident, incarcata cu zapada. Paulina noastra (a lor :P) incepuse sa faca figuri… astfel, cand in masina, cand pe langa, cand impinsa, cand injurata… si ma refer la Paulina :D… cand “discutat” eu cu Ratuchi ca si-a luat prea multi carnati si beutura, cand “discutat” el cu mine ca ce mi-a trebuit ditamai “scula” sa lalaie cd-urile: “Ca uite d’aia Paulina nu face fata urcusului!”… deh… ajungem la destinatie ca domnii: in interiorul masinii. In fata portii si de jur imprejur, stratul de zapada neatins. Plus ca incepuse sa ninga de vreo doua ore… Totul era o mare de alb. Peste treij’ de cm de zapada grosime. Coboara Lucian, sofer, Ratuchi, din dreapta acestuia, vara-mea, de pe bancheta din spate si eu, tot de acolo. iuhuu… cata zapada, ce frumooos, iuhuuu!!! Si facem cararuie pana’ n casa. Caram tot ce avem de carat si, ca fetele ce au copilarit la bloc (lipsa de mediu rural in viata noastra), alegem sa stam in casa si sa ne bucuram de focul din soba. Foc care fusese pregatit, de la pranz, de mama lu Lucian… dar care, la influenta lui Ratuchi, a cedat… s’aprinsesera obrajii, fruntea, ceafa lui Ratuchi si flacara nu!... ca deh… si aista capos ca stie cum sta treaba cu o soba… In final, Lucian s-a ocupat si a livrat caldura asteptata. In prima camera, am depozitat carnatii lui Ratuchi si mezelu’ pentru micul dejun iar in celelalate doua camere am instalat maretia de “scula”… ultra mega stereo… boxe pe sus, pe jos, in colturi… Deosebit! Si a inceput petrecerea… da, numai noi 4… dar faceam cat 10!!! N-a lipsit nici traditionalu’ gratar de 1 mai :D… Si da-i si karaoke, si da-i si dans “individual”, note, aprecieri… Ratuchi, sa fie mai cu mot, si-a atarnat doua Cd-uri in fata ochilor, pe post de ochelari disco… si din acel moment, pentru el, programul de divertisment a intrat in pauza de publicitate. Pai... tocurile usilor nu erau foarte inalte si, artistul Ratuchi, vrand sa-si faca o intrare pe masura… reusi sa ia contact cu partea superioara a unuia dintre ele. S-a lipit practic si acolo a ramas… Cd-urile au crapat iar el a spus, automat, ca-si ia somn. Si patul l-a imbratisat. L-am inspectat. Curios, vanataile sau cucuiul nu se regaseau… asa ca l-am lasat in lumea viselor lui. Ok… doua cercuri in jurul ochilor… ca doar “cool’ul” dureaza… Noi am mai dat o carte, am mai ascultat un Margineanu… si, spre rasarit, ne cufundaram in somn. Si poate ca am fi dormit pan’ pe la amiaz'… daca Ratuchi, odihnit- atat la trup cat si la minte ;)) nu s-ar fi trezit si n-ar fi inceput sa se foiasca din camera in hol si din hol in camera. “Mah… miroase ceva urat pe hol… oare sa se fi stricat mezelu’?! ” Ehe… i-as fi rapuns pe masura… da’ omu’ cam avea dreptate. Cum deschidea usa camerei… o duhoare invada spatiul. “Mah… n-are cum sa se fi stricat mizelu’… ca in camera respectiva e rece. Nu e facut focul”. Si totusi… mirosul crestea in intensitate… Deschidem geamuri, deschidem usa de la hol… Frate ce pute in asa hal? Pana cand, Ratuchi da sa se incalte: “Ioanooo, ursuletu’ meu, ce-ai facut?!” Hop… ca ce facusem?! Nic’… “Mai… numai tie ti se putea intampla, normal!” Hopa… ne adunam gasca sa vedem de ce e Ratuchi atat de crizat. Can’ ce sa vezi?! Ratzuchi spanzura ghetuta mea de piele fina dincolo de usa. Toate ca toate da’ pan’ la incaltaminte!!! “Mah… lasa-mi ghetuta ca o zgarii!!!”… “Eu as lasa-o… da e plina talpa de rahat, tu Ioanooo!!! Din toata curtea, in toata zapada asta, cat ii de larga ulita si mare stratul de zapada, se putea sa nu nimeresti tu intr-un rahat? Cre’ ca unu’ era pe toata strada si p’ala il nimerii tu, normal.” As fi comentat ceva, dar omu’ avea dreptate. Desi, nu ma aventurasem prin curte sau gradina, in jocul iernii, tzop cand coborai din Paulina, Peugeot-ul patratos, nimerii in “noroc”… Si… pe bune ca a fost noroc… NOROC ca l-am avut pe Ratuchi care a stat mai bine de juma’ de ora sa-mi lustruisca ghetuta, ghetuta mea din piele fina de culoarea chihlimbarului.