Despre mine... pur şi simplu

Eu şi Ioana- Maria...


Je m'apelle...


Taică-miu, probabil în dorinţa nebună de a avea un flăcău, care să-i reprezinte clanu' mai departe a rămas cu sechele la aflarea veştii că, în "ogradă", ... mai are o "păsărică" în loc de "cuculeţ"... şi, toată viaţa, m-a strigat: Ionică, Neluţu (OMG!!!)... Apelativul, din urmă, este "utilizat" şi astăzi, cu o mândrie nebună (?!)...chiar dacă ne aflăm într-un loc public sau dacă, la masă (de exemplu), se  întâmplă, să ia parte persoane importante pentru mine: colegi de serviciu, şefi etc... (despre acest subiect... în alt episod... cu toate detaliile picante).

Mama, scumpa de ea, îmi spunea: micuţa mea, fetiţa mea şi, probabil "vrăjită" de elanul tatei, mai apuca să mă strige: “Ionica”.

Bunica maternă, baroana mea, căci ea m-a crescut, mă striga Ruja! De unde până unde acest nume?!... Nu mă întrebaţi... Şi eu... în naivitatea mea, nu m-am gândit să o întreb vreodată ce-i veni cu Ruja?! Ah... 'mi-aduc aminte vag, cum că odată am auzit-o povestind că Ruja era o fetiţă blondă, cu părul cârlionţi şi care avea buzele roşii ca focul... Mey... blondă am fost, până pe la 3 anisori (şi azi sunt... in unele situaţii :P)... poate chiar prea blondă... buzele roşii le-oi fi având... da' păr cârlionţi... never- ever... Nici dacă mi-l pun pe "moaţe" nu stă... claie mai bleagă şi "linsă" (vorba unui "intelectual") ca a mea... rar mai găsiţi...

Bunicul, colonelul mandru, îmi spune: "Ioane!" Scurt şi la obiect! Mi-a spus că, de când eram de-o şchioapă, m-a simţit că promit mult (e) şi ... s-a conformat tiparului! "Tăt normal"!

De la soră-mea, auzeam numai "obrăznicătură", "împieliţat-o", “copchilă”... probabil de la "sfinţisorul" ce zăcea în mine! Nuş'... ce să spun... pentru că eu m-am comportat după merit... ;) ... Nici în aceste timpuri, nu s-a schimbat mare lucru! Doar că, acum, sunt strigată: "Oaia"!!! What?! Eh..."tăt normal"!

Mda... Oaia!!! Nepoţelul meu, Alexandru, fiul soră-mii, este vinovatul fără vină…  şi… nici nu s-a străduit foarte tare… Alex... spune: “Ioana!” Răspuns: “Bleah, bleah... Oaia!” Şi sfânt a fost! Ah... ar mai fi unul: "Şica!" de la mătuşica... da' Oaia! rămâne baza! Oriunde şi oricând! "Tăt normal"!

Nici cumnatul meu nu se dezminte: "Oaia" să trăiască! Cum spuneam... "Tăt normal!"

La  şcoală... ca la şcoală! Profesorii şi colegii, de altfel, nu mă scoteau din... numele de familie... indiferent de situaţie... Doar profa de fizică… care avea o slăbiciune (singura cred… că în rest… era cât Palatul telefoanelor…  şi rea ca un pechinez în călduri…) mă striga într-un mare fel… Pe fosta ei colegă de facultate… şi, aveam să aflu, cu lux de amănunte, că  îi era şi cea mai bună prietenă… o chema: … IONELA! Nuş' de unde până  unde… da’ m-am procopsit şi cu “Ionela”! Helloooo! Doam’ profesoară… de ce n-aţi aplicat regula “prieteniei” şi când îmi trânteaţi, cu "botul" pân’ la urechi, nota 4 … doar pentru că am uitat să mă semnez pe testul de control… La o adică… chiar dacă o făceam, oricum, nu m-aţi fi recunoscut…
Unii colegi, mai cu "imaginaţie"...urlau dupa mine "Prepeliţa"... da'... "tăt normal!"

Nici, peste ani n-am scăpat de înaripate… căci, pentru foştii “gagei”…puţini şi prosti (vă rog să-mi scuzaţi sinceritatea…) eram “pui” sau “dulceaţă”… Eh… numai cu pene sau fiartă într-un cazan… nu m-am imaginat! Deh… romantismul e în floare! Da’…”tăt normal”


La serviciu... eram fie Pepe, fie Jo! "tăt normal", desigur!


Pe diploma de merit, primită în urma unei activităţi reuşite, la fostul job…. scria cu litere de-o şchioapă: Se acordă D-rei (eram “fată mare” p’atunci... în acte ;))))))...) Oana P. …” Mey… am întrebat, timid (pentru că în sinea mea…ştiam cum stă treaba…), dacă nu cumva era o confuzie… Evident că… nu… !!! Mi s-a răspuns, zâmbind şi mirat: “Nu, dragă! Ce tot vorbeşti? Mai vezi vreo Oana P. prin zonă? ” Păi… tocmai asta era ideea… că nu vedeam nicio Oana P. … Revin: “Despre tine e vorba! Eşti unică!” Eh… oi fi unică… da’ în serii… Am lăsat-o cum a căzut… că, oricum, n-aveam şanse să o scot la capăt… Ce ţi-e scris, ţi-e scris, dom’le! Şi… desigur…”tăt normal”!


Pentru prietene şi prieteni sunt "fată", sau "şica", pentru vară-mea sunt "vară-mea"... Până şi pentru bătrâna care locuieşte în apartamentul vecin, sunt "vecinica"! Nu… doamna R. , nu Ioana, doamna Ioana, domnişoara Ioana… Nuuuuu!!! Sunt… vecinica!... “tăt normal”!

Pentru soacră  sunt: Nora (Ce face, nora mea? Ce mai spune, nora mea? etc) sau soţia fiului… eh şi ea pentru mine tot…“mama lui Silviu” sau socroşenia … rămâne… “tăt normal”, de altfel!

De soţ… ce pot să spun… ori suferă de complexe… ori, crede că s-a măritat cu grădina zoologică! Din ursuleţ, urs blănos, leoaică nu mă  mai scoate! Şi… îi repet, de 7 ani, aproape zilnic… Mă cheamă Ioana… şi Maria… sau Ioana-Maria… cum vrei… Şi el, răspunde hotărât: “Stiu, ursuleţul meu!”
Mai aveam o ultimă speranta… de glorie… la micuţa mea… da’ se pare că nu mai am scăpare… nici măcar MAMA nu-mi spune… Pentru ea sunt Wawa! o combinatie ciudată de “v” şi “u”, rostită cu gura larg deschisă şi pe un ton de plictis’… Ah... şi cu prelungire între silabe… adică: “Waaaawa!” E regulă! Cum era? Aaaa…”tăt normal”!
Prin urmare... permiteţi-mi să mă prezint: Numele meu este…X, Y, Z… oricum vă vine la îndemână, cum vă mână sentimentele, amintirile, posibilităţile… Numai Ioana-Maria, nu! Căci, dacă vă aventuraţi să-mi spuneţi aşa… e posibil să nu am fel de reacţie şi… devin suspectă de lipsă  de bun simţ… In rest, “tăt normal”!
Enchante! ;)